Amintiri din Comănești: cum era să fii gamer acum 17 ani

         Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile trecute, când distracția pentru puștani avea loc în câteva săli de gaming din Comănești.

 

         Aceste jocuri deoarece nu erau online, și jucam practic unii lângă alții, în aceeași sală (”în rețea”), ne oferea o satisfacție pe deplin, sentiment pe care l-am uitat pe parcursul anilor și care, și-a pierdut semnificativ din farmec în ziua de astăzi.

 

         În anii ’90 şi la începutul anilor 2000 nu exista cartier fără câteva săli de net și gaming. Acum acestea sunt o raritate şi în ele mai calcă doar cei înnebuniți după jocurile video sau cei cărora le-a „picat” rețeaua sau calculatorul acasă.

 

         În era în care oricine are internet pe telefon sau găseşte o terasă sau un bar cu wi-fi, sălile de internet au rămas doar istorie.

 

         Când mă gândesc la vremurile alea, îmi dau seama că, de fapt, eram atât de pierduţi în fericirea pe care ţi-o poate da numai o întâlnire între gameri, că nici măcar nu știam cum se numea sala la care ne duceam cu atâta patimă. De fapt, nici acum nu știu. Îi spuneam, simplu, La Claudiu, pentru că noi credeam că așa îl chema pe tipul care ne răspundea la ușă cel mai frecvent.

 

          Până la urmă, cel mai plăcut lucru nu era că te jucai pe calculator, ci că o făceai în rețea. That was THE SHIT. Schimba complet experiența jucatului, față de Single Player-ul cu care fusesem obişnuiţi, până atunci, pentru cei ce își permiteau întradevăr un calculator.

 

         De fiecare dată când ne duceam la sală știam deja ce joc vom juca. Uneori știam și ce strategie voi aplica în joc și încercam să anticipez ce va face amicul meu. De regulă, ne jucam jocuri de strategie, pentru că durau mai mult. Chestii gen StarCraft, Heroes III sau Red Alert I.

 

         În cele din urmă, am renunțat să mai jucăm strategie și ne-am reprofilat pe first-person shootere, gen Quake I, Half Life I și ulterior Quake 2.

 

         Au trecut 16-17 ani de-atunci, dar cu toate astea îmi aduc aminte foarte clar întreaga experiență mentală. Jocurile de-atunci nu aveau o grafică extraordinară (nici după standardele acelor ani), și multe dintre ele nu aveau nici măcar o poveste ieșită din comun. Dar îți ofereau ceva ce puține jocuri din ziua de azi mai oferă: o trăire foarte intensă.

 

         Te introduceau, simultan, într-o lume atât imaginară, cât și reală. Ne decuplam de la realitatea noastră și intram într-una nouă, acolo printre tancuri şi soldaţi. Chestia asta era atât de intensă, încât nu simțeam când treceau orele, nu auzeam ce se vorbea în jurul meu și nu vedeam cine vine și cine pleacă. Toate simțurile erau concentrate exclusiv asupra îndeplinirii obiectivului din joc.

 

         În schimb, îl mai auzeam pe amicul meu, atunci când spunea ceva. Era ca și cum exista un canal de comunicare doar pentru noi doi în acea realitate alternativă. Din punctul meu de vedere, dacă un gamer nu trece prin această experiență când se joacă, atunci se joacă degeaba. Ţin minte cum, când angajații sălii veneau să ne anunţe că ni s-au terminat orele, puneau mâna pe spatele sau pe umerii noștri. Doar la atingere ne deconectam de la ceea ce se întâmpla în joc.

 

Publicat de Melek Tawûsê

 

Share This: